Războiul bucureștean dintre merdenea și croissant sau...

Eram convinsă că, atunci când Bucureștiul se va rupe în două tabere ireconciliabile, subiectul va fi unul serios, ceva cu parcări, cu termoficare sau măcar cu politică, dar orașul acesta are un talent al lui de a-și alege războaiele, așa că marea falie a societății a trecut, până la urmă, prin foietaj.

Faptele, pe scurt, pentru cine a avut inspirația să își petreacă săptămâna departe de internet. Vineri, Edmond Niculușcă, cofondatorul proiectului La Mița Biciclista, omul care a restaurat admirabil una dintre cele mai frumoase clădiri istorice din Piața Amzei, a publicat un clip așezat sub patronajul lui Brillat-Savarin, cu clasica „spune-mi ce mănânci și îți spun cine ești".

Numai că gastronomul francez a fost chemat să gireze o observație despre vecinul de la o sută cincizeci de metri, patiseria lui Nea Mihai, acolo unde merdeneaua se face din 1985, după o rețetă adusă de la Tulcea. „Toți cunoaștem tipul acesta de om, e super convins că cea mai bună patiserie din lume e la Nea Mihai, la colțul blocului.

Pare că toată viața a gustat doar margarină și spărtură de brânză", sună fraza care a aprins orașul, completată cu verdictul științific că „omul ăsta nu e singur pe lume, e o specie".

Recunosc că, la vizionare, partea cu specia mi s-a părut punctul în care pamfletul involuntar o ia înaintea celui voluntar. Toți am văzut genul acela de documentare în care un domn britanic cu voce catifelată descrie, de după un tufiș, obiceiurile unei populații exotice, iar clipul avea exact cadența aceea, doar că tufișul era un local premium, iar populația exotică era, statistic vorbind, cam tot Bucureștiul care a prins vreodată o pauză de zece minute între două treburi.

Specia s-a simțit strigată pe nume și a venit la apel. Peste 1.600 de comentarii, un „Je suis merdenea" devenit imn, cozi la patiseria lui Nea Mihai cum rar vezi în afara primei zile de școală și un eveniment de Facebook intitulat „Savurăm o merdenea în față la Mița Biciclista", care a strâns peste o mie de oameni interesați în câteva ore. A fost, cred, primul protest din istoria recentă a României la care revendicarea principală s-a mâncat pe loc, caldă.

Aici se cuvine spus ceva ce taberele au ratat în egală măsură, fiindcă internetul nostru s-a grăbit să vadă în poveste un război al untului cu margarina. Nu s-a supărat nimeni pe croissant. Croissantul e nevinovat, ca mai toate produsele din conflictele dintre oameni.

Supărarea a venit din altă parte, din faptul că un om cu microfon a decretat că felul în care ai crescut e o boală de gust, iar sociologul Gelu Duminică a pus diagnosticul cel mai curat al săptămânii, observând că discuția „nu e despre patiserie sau preferințe culinare, ci despre felul în care românii se ironizează între ei", pentru că la noi „orice diferență, chiar și una de foietaj, devine pretext pentru o dezbatere despre cine suntem".

Snobismul rămâne, dintre toate luxurile, singurul pe care ți-l poți permite și fără bani, iar Piața Amzei a arătat săptămâna asta cât de scump poate ajunge să coste.

Opinia mea e că polarizarea nu a fost problema clipului, și o spun tocmai eu, care apăr polarizarea ori de câte ori vine vorba despre branduri. Eu cred în branduri care despart apele, cred că un brand fără adversar se dizolvă în politețea generală a pieței și cred că frica de a supăra pe cineva a produs mai multă comunicare fadă decât toată lipsa de talent la un loc. Doar că adversarul unui brand se alege dintre idei, dintre obiceiuri, dintre compromisuri, niciodată dintre vecini.

Poți să te poziționezi împotriva grabei, împotriva mediocrității, împotriva mâncării făcute cu indiferență, și lumea te va urma cu entuziasm. În clipa în care te poziționezi împotriva omului care stă la coadă la colțul blocului, nu mai faci strategie, faci cronică de scară de bloc cu unt în loc de margarină, iar publicul român, care înghite multe, are pentru disprețul afișat un radar mai fin decât orice foietaj.

Partea care mă fascinează însă profesional abia acum vine, și e ascunsă în scuze. Pentru că scuzele au venit, și au venit corect.

„Vă mulțumim tuturor celor care, în ultimele ore, ne-ați semnalat derapajul. Ne cerem scuze celor pe care i-am jignit", au scris cei doi parteneri, recunoscând că mesajul a călcat două valori ale proiectului, buna vecinătate și bunul gust, iar Niculușcă a adăugat, separat, un „Nea Mihai, vă cer iertare" pe care i-l respect, fiindcă puțini oameni publici mai știu să ceară iertare fără paranteze. Numai că exact aici e mărturia involuntară, și e locul în care mă despart de versiunea oficială.

Eu nu cred că valorile acelea existau. Cred că buna vecinătate și bunul gust existau doar în imaginea pe care cei doi o au despre ei înșiși și în cea pe care o arată orașului, adică exact în locurile în care toți suntem, fără excepție, vecini buni și oameni de gust. Realitatea din teren a demonstrat că sinele lor real crede altceva.

Între cine te visezi și cine ești se poate juca teatru multă vreme, doar că teatrul acesta cere energie în fiecare zi și nu are pauze, așa că e de ajuns o singură secundă în care rolul îți scapă ca să faci praf tot ce ai construit în jurul lui. O identitate care trăiește doar în capul fondatorului nu e o identitate, e o dispoziție de moment, iar vineri dispoziția a avut chef de safari prin cartier. Ce m-a durut pe mine, ca om care construiește identități pentru firme, e ironia de calendar.

Pentru clădirea din Piața Amzei a fost nevoie de ani de restaurare atentă, cu specialiști, cu răbdare, cu respect pentru fiecare ornament. Pentru demolarea prestigiului construit odată cu ea a fost de ajuns un singur minut de video vertical, fără nicio autorizație.

Vor exista, firește, și cinicii de serviciu, care întreabă deja, cu un aer complice, dacă nu cumva totul a fost o strategie, fiindcă uite câtă lume vorbește acum despre amândouă localurile. Cinismul acesta mi se pare cel mai obosit personaj al întregii povești. A crescut vizibilitatea, într-adevăr, cum crește febra, și mi se pare un progres remarcabil să lauzi febra pe motiv că măcar termometrul funcționează.

Lumina căzută peste Piața Amzei a fost aceeași pentru toată lumea, doar că lumina nu inventează nimic, ea amplifică ce găsește. La patiseria din colț a găsit patru decenii de consecvență tăcută, socotite de la rețeta venită în 1985, și le-a transformat în reclamă gratuită. Dincolo de drum a găsit un minut de inspirație nesupravegheată și l-a arătat orașului întreg.

Și fiindcă tot s-a vorbit o săptămână despre eleganță, despre gust și despre cine e rafinat și cine e specie, închei cu singura observație care mi se pare cu adevărat aristocratică în toată povestea. George Gheorghe, nepotul lui Nea Mihai, a refuzat orice participare la scandal și a continuat să vândă merdenele, iar primarul a rezumat împăcarea orașului cu formula „nu îmi imaginez Bucureștiul fără merdenele, dar e loc și pentru croissant".

Clasa adevărată a săptămânii nu a apărut însă în niciun clip. A stat la tejghea, a tăcut și a servit coada. Restul dintre noi, cei cu conturi, cu microfoane și cu păreri despre gustul altora, rămânem cu partea incomodă a poveștii, aceea că nimeni nu e la adăpost de un minut prost inspirat cu camera pornită.

Brillat-Savarin merită, după săptămâna asta, o anexă bucureșteană la faimoasa lui formulă. Spune-mi de cine râzi și îți spun ce brand ai. Iar dacă mâine te-ar prinde și pe tine un minut de inspirație cu camera pornită, despre vecinul tău, despre concurentul tău sau despre clienții pe care nu ți-i dorești, cine sau ce anume, din firma ta, ar avea cu ce să te oprească?