Un copil de 2 ani face zilnic ce AI-ul din firma ta nu va face niciodată

Lucrez cu inteligența artificială în fiecare zi, de vreo doi ani și ceva, și o apăr des în fața antreprenorilor sceptici, așa că îmi permit fraza care urmează cu toată liniștea.

Nu anul acesta, nu la versiunea următoare... niciodată. Și nu e o profeție despre tehnologie (nu sunt adepta profețiilor), ci o observație despre natura unei facultăți mentale a speciei om, pe care o confundăm, aproape toți, cu altceva.

Undeva în jurul vârstei de doi ani, fără niciun curs, fără niciun exemplu cerut și cam în același fel pe toate continentele, copiii încep să facă un gest pe care nu îl face nicio altă specie și nicio mașină. Ridică o banană la ureche și vorbesc cu bunica. Psihologia dezvoltării studiază gestul acesta de aproape un secol, de la Piaget încoace, și concluzia a rămas remarcabil de stabilă, anume că nu asistăm la o confuzie, ci la o performanță. Copilul știe perfect că banana e banană. Tocmai de aceea gestul e uriaș, pentru că micul om tratează deliberat un lucru prezent ca fiind altul, absent. Pune irealul peste real cu bună știință. Nimeni nu l-a învățat asta. Facultatea mentală de a imagina vine la naștere, cum vin văzul și auzul, și se manifestă singură, înaintea oricărei educații.

Aici merită despărțite două cuvinte pe care piața le lipește zilnic. Creativitatea e un proces, se antrenează, se judecă public, produce lucruri. Imaginația nu produce nimic obligatoriu. Doar este. Visătorii care nu au terminat nimic în viața lor au imaginație întreagă. Iar ordinea nu se inversează niciodată, fiindcă poți avea imaginație fără creativitate, dar creativitate fără imaginație nu există nicăieri.

Distincția care lămurește tot ce facem azi cu unealta numită AI a fost scrisă, culmea, în 1817. Poetul Samuel Taylor Coleridge desparte în «Biographia Literaria» imaginația de ceea ce el numea fantezie, adică facultatea care rearanjează „elemente fixe și definite" primite de-a gata din memorie. Fantezia amestecă piese. Imaginația, scrie el, „dizolvă, împrăștie, risipește, ca să recreeze". Comentatorii lui au rezumat-o mai simplu, ca diferența dintre un amestec mecanic și o combinație chimică. Am recitit pasajul anul acesta și am rămas cu o senzație stranie, fiindcă descrierea fanteziei lui Coleridge, rearanjarea elementelor primite, e o descriere tehnic corectă a felului în care scrie un model generativ. Unealta alege, din tot ce a primit vreodată, continuarea cea mai probabilă. Face fantezie combinatorie la o scară pe care niciun creier nu o poate atinge. Și rămâne, prin natura operației, la amestecul mecanic.

Cine vrea verdictul experimental îl are de puțin timp. Un studiu publicat în Nature în 2024 a hrănit modele generative cu texte produse de alte modele, generație după generație, cum s-ar hrăni o cultură din propriile cărți. Rezultatul are un nume tehnic, colapsul modelelor, și o traducere simplă. Ce e rar, neobișnuit, marginal dispare primul, producția alunecă spre un centru tot mai sărac, iar la capăt nu mai rămâne aproape nimic. O cultură umană care se citește pe sine se îmbogățește de mii de ani. Unealta hrănită cu ea însăși sărăcește până la tăcere. ”Recombinatorul” fără sursă din afară își mănâncă sursa, și cred că nu s-a spus nicăieri mai limpede, fără intenție, ce anume lipsește dinăuntru.

Ce are omul în plus nu e un algoritm mai bun. E un corp care a dus greutăți, un corp care știe ce e o decizie grea. E o viață cu lipsuri, pentru că imaginația nu pornește din belșug de date, pornește din ce NU ai și te doare că nu există. Și e un obicei pe care nu ni-l putem opri, acela de a imagina nechemații :)). Mintea omului pleacă singură de la treabă, spre o conversație de acum zece ani sau spre una care nu va avea loc niciodată, iar neurologii au arătat că exact pentru asta creierul ține o rețea întreagă aprinsă în așa-zisul repaus. Unealta AI nu hoinărește, generează exclusiv între o întrebare și un răspuns... iar între ele nu e nimeni acasă.

Mai e un punct de vedere, și îl spun deschis ca pe o convingere personală, nu ca pe o demonstrație.

Viktor Frankl, care a văzut oameni supraviețuind imposibilului, spunea că omul rabdă aproape orice „cum" dacă are un „pentru ce". Ne imaginăm viitorul fiindcă avem nevoie ca el să însemne ceva. Unealta AI nu are drive, nu are motivație, nu are un scop al ei, spiritual sau de orice alt fel. Obiectivele ei sunt funcții scrise de oameni, iar între două întrebări ale noastre nu vrea absolut nimic. Poți să nu fii de acord cu acest punct de vedere al argumentului. Îți rămân argumentele de dinaintea lui deoarece stau ferm în picioare și singure.

Filozoful care leagă tot ce am spus de meseria mea e Sartre. În 1940 definea imaginația drept actul prin care conștiința neagă realul dat și pune în locul lui ceva ce nu există. A imagina înseamnă, la rădăcină, a putea spune NU la ce este. Iar dacă asta e adevărat, atunci imaginația și refuzul sunt același gest privit din unghiuri diferite, și înțelegi dintr-odată de ce un brand puternic se construiește mai ales prin NU-uri. Un brand se naște în clipa în care un om neagă piața așa cum arată ea și pune peste real ceva care nu exista, exact gestul copilului cu banana, făcut cu buget și cu consecințe. Unealta AI nu poate iniția un astfel de gest. Îl poate doar continua, și îl continuă admirabil, cu o condiție, să existe undeva, negru pe alb, ce a imaginat omul din fruntea firmei, pentru ca ea, unealta să aibă ce amplifica în loc să amestece piesele tuturor.

Așa că nu îți propun să folosești mai puțin AI. Îți propun o singură întrebare, înainte de următorul text pe care i-l ceri. Ce i-ai dat până acum să amplifice, ceva imaginat de tine pentru tine, sau doar piesele pe care le are toată piața?